Copilăria

Copilăria este cu ceea ce incep toate lucrarile cu iz autobiografic, pentru a crea o imagine usor idilica asupra modului in care se dezvolta cel ce scrie, aratand fie ca a fost OK, fie ca a intampinat tot felul de greutati si a razbit, in lupta cu tot felul de vicistitudini, transformandu-se in erou de la primele randuri in ochii cititorului.
Detalii despre ziua, ora si minutul in care m-am nascut nu am. In copilarie eram mult prea preocupat sa ma joc, sa merg la rau sau sa fac tot felul de nazbatii, in loc de a ma documenta asupra unor aspecte care azi sunt esentiale pentru toti cei interesati de detalii standardizate. Mai mult, in absenta accestor elemente, zodiacistii nu au cum sa zica lucruri de acum neinteresante, intrucat eu mi-am trait traiul si mi-am mancat malaiul, lucrurile noi rezumandu-se la cum mi-as tara existenta banala, bizara si bantuita de socoteli neincheiate sau lucruri neterminate, in asteptare.
Asa ca sunt nascut la data de 26 iulie 1947, tatal meu fiind Tudor si mama Ioana, ca al patrulea copil intr-o familie in care mezinul avea sa apara in 1951. Tata avea 40 de ani, cand m-am nascut eu, iar mama 38. Abia acum realizez ca si eu ar fi trebuit sa fiu stanjenit ca tata avea parul alb cand eram in clasa intaia, lucru ce nu s-a produs, asa cum se face azi, pentru ca grija mea era sa merg la scoala dar mai ales sa revin acasa pentru a face teme in secundar si pentru a ma juca in principal, ca orice copil care se respecta cu adevarat. Tata muncea mult si numai duminica ne aflam cu totii in jurul mesei, fara a avea ragazul de a filosofa pe teme de varsta si mai ales de reprezentativitate.

Aveam o curte mare, de un hectar, caci a fost nevoie de un stalp infipt la jumatatea curtii adica la 50 m pentru a face instalatia de curent electric. Si la strada, gardul era lung si cand se punea problema de a sapa iarba si matura rigola era o mare corvoada. Casa parinteasca era si ea mare. cand eram mai mic in curte era si casa veche, a bunicilor, care a fost demolata cand eram prin clasa a saea. In casa parinteasca la etaj aveam camera mea, insorita la est dar si la sud. Mi s-a spus cum Traian, zidarl a venit cu o caramida, a pus-o pe cant si a urmarit pozitia soarelui, astfel incat sa fie cat mai mult soare in camere. Toata povestea am aflat-o ca raspuns la intrebarea fireasca de ce o magazie avea forma de trapez dreptunghic. Unul dintre pereti avea sa inchida curtea si pozitia casei nu era paralela cu gardul de la strada, tocmai prin socoteala lui Traian in relatia lui cu soarele. M-am mirat cum un analfabet stia ceea ce nu stiu iscusiti arhitecti de pozitioneaza blocurile pentru a face risipa de energie, cand daca ar fi tinut seama de bogatia razelor de soare s-ar fi obtinut ceva beneficii, chiar si in plan estetic.
In curtea aceea imensa era si o gradina. cand am devenit licean a trebuit sa uds la greu rasadurile de rosii si de ardei si de ceapa, drept care urasc gradinile si casele la curte pe cat de mult am trudit in adolescenta pentru a avea o gradina ca lumea, pui de curca si mai ales ordine, pe o suprafata asa de mare.

Dupa razboi erau vremuri tulburi. Noi aveam un aparat de radio Serenada, facut de Tesla si era cocotat pe perete sa nu umblam noi copiii. Ascultam Buna dimineata copii si mult teatru la microfon. Imi aduc aminte ca era un copil, Dorulet Capraru care juca in acele piese. Ascultam si muzica, acum venindu-mi in minte violonista Gaby Grubea dar si multi alti solisti precum Zenaida Pally, Arta Florescu, Petre Stefanescu-Goanga si multi, multi altii. In 1956 se asculta la acel aparat de radio Vocea Americi si Europa Libera cu evenimentele din Ungaria. Veneau la noi prieteni ai tatei si ascultau. faptul ca nu s-a intamplat nimic arata ca ei erau de o calitate exceptionala. A venit tata si cu niste carti despre Ungaria anilor aceia dar si despre lagarele de concentrare naziste. Desi eram mic, am privit pozele si am citit pagini din ele fiind cutremurat cu mintea mea de copil care suferea teribil si cand erau sacrificate pasari din curte de care ma atasasem, caci le hranisem din palma sau le dusesem la lac.

Copilaria noastra a fost marcata de lipsuri, pentru ca aproape toate se obtineau pe cartela. Painea se dadea pe cartela, zaharul se dadea pe cartela, prosoapele se dadeau pe cartela. ma mir ca viata nu era cartelata atunci. Faptul ca si in deceniul al noulea se reintrodusesera cartelele arata cat de rau se ajunsese dupa anii lumina traversati aiurea. Tata muncea din greu si la un moment dat a trebuit sa faca sandale in fiecare duminica, folosind pentru a le talpui anvelope de la bicicletele ramase de dinainte de razboi in magazie. Mama a mers la targurile de la Mirosi si de la Carcinov sa le vanda, asa cum facea toata lumea. Multi isi vindeau agoniseala din casa. Parintii mei se luptau sa reziste. Si cand venea iarna era problema cu lemnele de foc. De la depozit se luau multi carbuni si chiar turba, lemnele fiind si putine si noduroase. Era o mare problema taiatul lor la fierastrau si la joagar. Fiind prea mic nu era eram antrenat in asa ceva, dar cand m-am marit, am dat la fierastrau de m-am saturat. La joagar am dat mai tarziu, cand mezinul a devenit operational, prin crestere sa devina fortos si suficient de inalt. Ca sa completeze lemenele, ai mei mergeau cu alte familii la zavoi si taiau copaci uscati dupa ce obtineau o aprobare. Dar caratul si stivuitul sera greu ca totul se facea cand zapada era pana la brau. Proverbul cu facutul iarna car si vara sanie, nu functiona, aprobarile venind intotdeauna dupa Craciun. Asa ca ii vedeam pe ai mei uzi pana la brau si osteniti ca veneau victoriosi ca adusesera lemnele mult dorite care ajungeau pentru cateva saptamani.

Intr-o magazie de la casa veche se gasea un motor de forta. Imi amintesc ca uneori tatal meu mergea acolo, il pornea. Torcea asa de frumos acel motor nemtesc. Ceva mai tarziu am aflat istoria acelui motor. Tata isi facuse o mica fabrica de incaltaminte. cand au venit comunistii, intr-o noapte a mutat totul astfel incat tot ce erau ateliere au devenit dormitoare, bucatarie si camera de zi, de parca nimic n-ar fi fost cu iz de productie de pantofi sau cisme acolo. Numai motorul ramasese ca marturie aproape vie a tot ce incepuse ca o realitate frumoasa si care a sfarsit ca un vis urat. cand a aparut prilejul, a venit un prieten al tatei, un om din Stolnici si a luat motorul cu o caruta si a plecat. Mult timp l-am vazut pe tata abatur. Era acolo un vis al lui de care a trebuit sa se desparta brutal. Mai era acolo si o freza si un polizor si alte maruntisuri. tatei ii placea noul, ii placea sa perfectioneze productia si tot ce facea era sa introduca utilaje cu randament bun care sa conduca la cresterea productivitatii meseriasilor. Avea numai patru clase tata, dar stia multe despre management si discutiile de mai tarziu mi-au aratat ca daca razboiul se termina altfel, viata sa ar fi avut alt curs. Uneori mama ii reprosa ca nu au plecat cu vaporul in America atunci cand acest lucru era operational, imediat dupa razboi. neamurile au avut o influenta nefasta. Asa ca vorba cantecului, m-am nascut in locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, lucru cu care n-am fost de acord caci Hic Rhodos, hic salta! vorba latinului. Deci daca as fi fost foarte bun n-ar fi fost oprelisti sa-mi ating nivelul de performanta prin educatie si mai ales prin rezultate. ori eu stiiu ce am fost in stare sa fac si cat am facut in realitate, ceea ce geniu nu a fost cu siguranta.

Noi aveam foarte multi fini dintre vecinii nostri, tigani cum ei insisi isi ziceau. Toti erau muncitori si cinstiti. Erau potcovari, lautari sau muncitori cu bratele sau lucratori ai pamantului la camp. daca cineva avea nevoie de oameni la sapa veneau in tigannie si acolo gaseau o echipa adevarata. Si mama a procedat astfel mai ales in vremurile nefericite cand darile la stat ne cocosau de trebuia sa cumparam grau din targ sa-l punem la cel adunat de pe pamantul nostru, pentru a rezulta exact cat era una dintre dari. Finii nostri erau politicosi. cand treceam pe strada imi ziceau sarut mana nasule iar eu le raspundeam sa traiesti fine pana oboseam. Ne jucam cu finisorii nostri si daca alti vecini se vaitau ca tiganii ii furau, nu-mi amintesc sa fi avut vreo problema vreodata. Cand mama a murit, finii au jelit-o si cand a fost sa vina la pomana, s-au descaltat, au stropit din tuica primita pe jos cativa stropi, au gustat cate ceva si au plecat. Romanii au stat la chef, au dat drumul la televizor sa vada meciul, au baut ca porcii si au inceput sa chiuie. Un fin de-al nostru, mai afurisit, i-a injurat pe nesimtiti, reamintindu-le ca sunt la o pomana, nu la cumetrie. ca sa faci un fin imediat dupa razboi era o problema. Aveam prosoape pe cartela si mama croseta tot felul de lucrusoare pentru micuti si-i crestina asa din saracie si micutii infloreau si ii vedeam cum se ridica si cum o respecta pe mama. Una dintre finele cele batrane, n-a mai vrut sa-i boteze mama plodul si cand a vazut ca botezatul de altcineva nu creste, intr-o noapte a venit cu popa la noi acasa sa i-l boteze. Atunci mama a luat o scufita de la mezinul familiei noastre, a luat o camasa a tatei si a rupt-o pentru ca din spate sa faca un scutec si avea un pled cumparat pentru un alt finisor de duminica ce venea. Si asa l-a recrestinat si pe ala micul. N-a trecut mult timp si s-a schimbat copilul, a mancat binbe, a crescut frumos si nu trecea luna sa nu mai apara un botez la care mama sa nu fie nasa. Cred ca si acum mai sunt in blocurile de la Podul Balanoaiei multi dintre finii nostri, raspanditi prin blocurile facute de Ceausesc despre care se spunea ca intrase o musca in masina tocmai cand trecea pe strada noastra. Se discuta despre demolari si Ceoasesc vrand sa se apare de musca a facut un gest care a condus la daramarea tuturor caselor de pe strada noastra. sa zicem ca era o legenda caci si despre daramarea in 1975 a zonei Pantelimon tot o astfel de intamplare avea la origine.

Iarna anului 1953 o am proaspata in memorie prin multe intamplari, dintre care cea legata de zapada foarte inalta care acoperise tot orasul. Noi aveam un caine frumos si tata il lua si il arunca in zapada si el aparea de acolo si se scutura si iar venea sa fie aruncat. In acel an tata ne-a facut sanie. tata se pricepea sa faca de toate. A facut o soba, a facut o servieta, a facut o papusa. Sania avea talpile din lemn, fara banda metalica si a stat mult timp sa le lustruiasca dar mai ales sa le asigure curbura si rezistenta necesara. sania noastra era mai inalta decat a prietenilor si mult mai mare. Sora mea a castigat si un premiu la scoala concurand cu acea sanie intrecandu-i pe unii dintre baieti care aveau sanii de fier. Niste veri si noi desi eram micuti ne-am luptat si am facut un munte de zapada si ne urcam pe casa si ne dedeam cu sania de acolo pe munte pana in strada aproape, dar nu iesam pe caldaram. Ma asteptam sa fim certati dar nu s-a intamplat asta, tata privind cu ingaduinta si acest tip de initiative nastrusnice, atat timp cat nu produceam distrugeri. Pe copiii ceilalti ii certau parintii lor si tatii lor ii bateau cu cureaua sau cu biciul, lucru care noua nu ni s-a intamplat niciodata. Atunci am auzit ca a murit un scriitor, pe care l-am identificat mai tarziu in persoana lui Ionel Teodoreanu. Am mai auzit si despre avalanse in munti si despre ce era in Bucuresti. Multe rele nu se auzeau ca nu este ca azi sa se auda si daca cineva a strivit o musca sau daca o asa-zisa vedeta umbla cu chiloti rosii neasortati la asfaltul bulevardului magheru, sa zicem.

Tata avea un ceas de buzunar Tellus, o bijuterie nu alta. S-a intamplat ca intr-o zi sa-si dea seama ca s--a rupt lantul si i-a scapat ceasul in closet. Suparare mare si tata a decis sa faca ceea ce era necesar spre a recupera ceasul. Am fost spectatorul unui sir de transbordari dintre cele mai neplacute, fara cisme de cauciuc, fara manusi, dar cu dorinta fierbinte de a nu face lucrul de doua ori, drept care fiecare galeata era analizata tactil cu mana. Si acum am o senzatie absurd de bizara, dupa peste 55 de ani de la acea aventura. Dupa cateva ore de analize nu prea stiintifice, ceasul a fost gasit. Era mare izbanda si bucuria a fost cu atat mai mare cu cat nu fusese golit recipientul, mai ramasese treaba de sa zicem o ora, fata de cele 3-4 trecute deja in procesul de cercetare sa-i zic stiintifica sau fantastica, nu alta. Ce a urmat a fost atat comic dar si dramatic. Comicul era dat de victoria omului asupra continutului trecut printre degete. Dramaticul venea din mirosul groaznic ce nu disparea nici cu apa si sapun, nici cu cei doi listri de apa de colonie cu care a fost imbaiat tata. Norocul sau a fost ca totul s-a petrecut sambata seara si duminica era zi de stat acasa. Cate galeti de apa au fost aruncate de la etaj in capul tatei nu am numar dar cred ca au fost multe rau de tot. Statea sub jetul rece cu stoicism si se freca cu sapun de casa si iar venea o galeata peste el si iar isi dadea cu sapun. Mirosul nu disparea deloc. Seara tarziu, tata a intrat in casa dar era tare stingher. Mirosul acela urat persista. S-a frecat si cu ceapa si cu usturoi. O baba din mahala i-a zis sa-si dea si cu apa dupa ce se freca cu o planta puternic mirositoare, pelin parca. Dupa lungi incercari, din nu stie nimeni ce combinatie toate s-au terminat cu bine. Ceasul este acum la un nepot al meu si de fiecare data ma gandesc sa discut cu el si sa vad cum am sa-l redobandesc, numai ca piesa plina de o incarcatura sa zic emotionala, generata de o intamplare la care am fost martor si nu numai din moment ce si eu am dus spre etaj cateva galeti de apa, aduse de la un put cu citura, destul de adanc.

Nu stiu de unde, dar nu de la scoala m-am imbolnavit de microbul filateliei. In acele vremuri se vindeau la chioscuri dar si la posta mare de langa casa Armatei din Pitesti plicuri de timbre de 2 lei bucata. Nu erau scumpe, dar pentru noi care traiam dintr-un salariu, cel al tatei si un leu conta. Totuisi, primeam cei 2 lei si-mi satisfaceam acest viciu, de a pune timbre intr-un caiet ca de clasor nu se vorbea la nivelul acela de restrictii financiare. Printre noi era o mare intrecere lucru ce s-a accentuat cand un prieten a castigat un album si o colita. Ca la LOTO, se incing spiritele si ca jucatorii inraiti care-l vad pe unul care castiga si se indarjesc in a juca si a pierde, noi baieti fara multa minte am accentuat cumparatul acelor plicuri cu timbre stampilate. Tata mi-a dat odata 2 lei sa matund. Eu nu am executat operatiunea si mi-am cumparat timbre. Tata mi-a mai dat doi lei. Eu, capos, am cumparat un nou plic, cu gandul ca voi castiga si eu oarece. Mi-a mai dat inca o data si am gresit. La tata exista cifra trei. Adica aveam voie sa gresec de trei ori. A patra oara, a luat masiuna sa de tuns, mi-a cerut sa ma asez pe scaun si m-a tuns zero. Mi-a cerut caietul cu timbre si cateva timbre mi le-a aruncat pe foc. Apoi a inchis caietul si mi l-a dat. Era o demonstratie si nimic altceva. sa ma invat minte. Mezinul care asistase, a luat caietul i-a aratat ca mai ramasasera timbre si tata le-a luat pe toate si mi le-a aruncat in foc. Am suferit groaznic. Si el si-a dat seama peste timp ca a gresit. Am discutat candva despre acest subiect si era intr-o mare incurcatura dar sunt sigur ca prin tot ceea ce facuse dupa acl moment era dovada clara ca repara din acea eroare comisa la insistentele mezinului, dar si ca forma de revolta pentru fiul neascultator care trebuia sa inteleaga ca la o comanda data de superior se raspunde prin actiune si supunere, numai dupa aceea se trece la o analiza si la masuri. Faptul ca tata era cel care imi dadea bicicleta sa merg pe drumul garii din bascov, bicicleta nou-nouta, MÖVE superba, iar eu mititel fiind mergeam pe sub cadru cum se zicea atunci. Trebuia numai sa fiu atent sa nu cad. In rest, nu aveam restrictii desi prietenii mei ma invidiau caci tatii lor nu le dadeau bicicletele cu care mergeau la facrica, desi erau dintre cele vechi. Cand eram mai mare, tata mi-a dat si motoreta sa Carpati sa ma plimb cu ea pe drumul de langa calea ferata Pitesti - Curtea de Arges. Si au mai fost si multe alte dovezi ca tata stia prin fapte sa arate ca apreciaza ceea ce fac, in mod discret, fara zgomote si fara multe cuvinte, de prisos in cele mai multe situatii. Ani de zile sedeam constiincios la tuns, desi nici problema plicurilor de timbre nu mai era, nici problema celor 2 lei nu mai era. Consideram ca este bine pentru mine sa am o tunsoare clasica pentru ca ma puteam spala pe cap, sa evit sa zic acel cuvant - scalp - intalnit in carti in care apareau pieile rosii care faceau din acea parte a capului un trofeu.

Imi placea sa ma joc, ca oricarui baiat de cartier, unde nu erau alte jocuri decat pitita, jocul cu crcul sau cu dura de la soba sau turca. Despre minge nu am cum sa spun ca mi-a placut, in primul rand ca era ceva facut dintr-un ciorap indesat cu carpe si diferenta de varsta dintre mine si cei ce erau mult mai mari, absolventi de liceu sau de scoli de meserii, ei fiind fortosi si mai agresivi. In plus, s-a intamplat sa-mi doresc sa fac un sirag de margele din bilele de la sticlele de limonada. Drept care am spart cateva sticle. Am luat un cui, crezand ca voi da o gaura cu cuiul in bila de sticla. Drept care prima bila s-a spart si o aschie a sarit spre fata mea accidentandu-ma undeva la obrazul stang nu departe de ochi. Era tocmai din graba de a merge la fotbal, am crezut eu atunci in mod cu totul eronat. Dar cel mai mult aveam placerea de a merge la rau. Nu ma lasau ai mei sa merg singur. Mergeam cu parintii sau cu unchii mei, care obisnuiau sa-si spele caii acolo. In timp ce ei se ocupau de cai, eu ma balaceam. cand mergeam cu tata aveam mult mai multa libertate pentru ca ma supraveghea indeaproape, lasandu-mi anumite libertati precum sa inot cu capul la fund, sa ma arunc de pe tulpina unui arbore aplecat spre apa Argesului sau sa inot contra curentului. Din cand in cand mi se spuneau cateva lucruri sau mi se arata cum e bine sa fac. Mai erau si alti maturi pe acolo dar fiecare era cu el insusi, ceilalti copii veneau singuri, fiind cu mult mai mari ca mine. Pe cei de varsta mea nu-i lasa nimeni sa vina la rau si pentru ei era mare sarbotoare sa vina pe Arges. Ei beneficiau insa de tabere vara, lucru la care jinduiam dar era irealizabil pentru ca tata nu lucra nici la Textila gavana, nici la Regiunea de Pertid, unde asemena favoruri erau cotidiene. Ma multumeam cu lucruri obisnuite, fara sa realizez ca daca as fi mers si eu intr-o tabara la Novodari as fi vazut marea, lucru care mi s-a intamplat dupa ce am terminat clasa a opta, adica batran de tot.

Sarbatorile erau frumoase. iarna imi placea sa merg cu colindul. Eram multi care faceam acest lucru. Plecam pe la sase sera si ne intorceam ragusiti, inghetati si uzi la picioare, dar cu sacul plin cu nuci, covrigi, mere, turte dulci sau felii de cozonac. Imi aduc aminte ca un neamt, Gluk, vopsitor de lanuri ne-a dat cinci lei, dar un baiat care ne conducea, poreclit Zilba, i-a luat el si nu ne-a dat nimic niciodata. De Pasti, mergeam la biserica sa urmarim toate serile din saptamana Mare. Era tare frumos. Lucrurile s-au terminat abrupt atunci cand s-a interzis sa se mai mearga la biserica. In scolo se organizau activitati ale ateilor, iar in noaptea de Inviere se faceau serbari zgomotoase, se mancau prajituri dar nu se ciocneau oua. Copiii incepusera sa se fereasca a veni la scoala cu oua rosii. Era la noi un barbat cu numele Popa, care era carciumar. Nevasta lui vopsea oua de gasca si ne chema pe toti baietii si primeam cate un ou si cate o felie de cozonac. Dupa un timp nu ne-a mai chemat. Am aflat ca a fost dus la canal ca fusese legionar. cand a iesit de acolo era alt om, copiii lui erau maturizati desi toti erau mai mici decat mine. Dar nevasta lui, ca sa supravietuiasca se angajase la cooperativa Arta Mestesugareasca si taia la traforaj tot felul de figurine pe care apoi le picta de era plin orasul cu acele elemente de artizanat, care daca ar fi aratate azi ochiului ar produce un grav disconfort. Cand lucrurile se stricasera circula cum ca doi elevi de la Balcescu s-au baricadat intr-o sala si in acea noapte speciala, au fost descoperiti de director si a iesit o mare halima de vuia tot Pitestiul. Acasa, tot omul avea si oua rosii si cozonac si friptura. Noi cresteam curci si de Pasti taiam doi-trei curcani pe care mama ii facea la cuptor si aratau ca in basme de rumeni, mari si frumos mirositori. Iarna era de taiat porcii. Noi taiam cam tre-patru porci in fiecare an. Eram si multe guri. Mancam siorici si pomana porcului era momentul apoteotic. Dupa aceea urmau gratarele cu carne afumata si scoasa la vant. Noi faceam si toba si lebar si carnati, dar muschiuletul era slabiciunea mea. Pacat ca porcul nu este facut ca o molusca numai din muschi si nimic altceva. Cred ca genetica ar trebui sa abordeze aceasta problema cat mai urgent.

Am trait momente speciale in Pitesti. Unul a fost sa merg cu trenuletul la strandul de pe strada Raurilor din Targul din Vale. Era frumos acolo. Mergeam cu tata cu bicicleta si ne plimbam noi cei trei mai mici. Ne cumpara mititei si vata pe bat. Apoi mergeam cu trenuletul. Era minunat! Asteptam cu infrigurare sa vina vara si ne duca la strand. Peste ani parcul a intrat in uitare si paragina si cred ca acolo multe lucruri sunt schimbate acum. Era acolo si teren de fotbal unde juca echipa lui Dobrin cand acolo juca Lovin si inca un jucator care in 1964 isi luase o masina de la expozitia americana de nu avea cum s-o intoarca pe strada noastra cand trecea cu ea sa se faleasca. Jocul de fotbal era altceva decat este acum. Erau si acolo bani, erau si acolo fotbalisti doriti de femei, erau fotbalisti care se lasau la chef, fie ca asa erau ei, fie ca suporterii le deformau caracterul. Totusi nu am cum sa uit ca in Pitesti, in centru era o biserica numita Biserica cu ceas care dintr-o mare eroare a unor arhitecti mediocrii a fost demolata. Circulau legende in legatura cu soarta celor care au demolat-o, numerosi dintre ei fiind condamnati la munca silnica, puscariasi care ar fi devenit libei pentru ca au savarsit acel sacrilegiu. dar tot legendele spun ca niciunul nu s-a bucurat de libertat ca au intervenit niste accidente iunele mai bizare decat altele, aratand ca erau de fapt semne venite de Sus. S-a produs sistematizarea orasului, aparand blocuri paralelipipedice, depersonalizate, expresia mediocritatii celor care conduceau destinele urbei dar si a executantilor, scoliti pe puncte, la un invatamant de scurta durata, pentru a inlocui cu cadre noi, devotate pe cei pe care clasa muncitoare ii privea cu ura si cu dispret, pentru ca erau exponentii clasei exploatatoare, niste decazuti, gata sa tradeze idealurile noii oranduiri, caci limitat gandeau din indoctrinare si din dorinta de a fi si nei ceva caci nimic fusesera pana atunci.


.
Filme, poze







Copilaria nici nu se uita si nici nu se retraieste decat in propriile ganduri, nostalgia atingand cote inimaginabile.